Mă numesc Corneliu Diaconu,din Făgăraș,și vreau să vă împărtășesc experiența mea.
Totul a început într-o zi normală de iarnă, când, ocupat fiind cu treburile gospodărești, eram mai mult sau mai puțin liniștit, cu gândurile îndreptate spre cei dragi și lucrurile vremelnice care mă înconjurau.
Undeva spre seară, după ce toată ziua m-am luptat cu un sentiment ciudat din punct de vedere fizic, am simțit în piept o puternică lovitură, asemănătoare cu frecarea a două bucăți de fier și însoțită de o durere bruscă, fulgerătoare, stranie…era ceva nemaitrăit.
Obișnuit fiind să comunic cu ginerele meu pe teme de sănătate, medicul Marteiniuc Remus, am pus mâna pe telefon ca să-i descriu ceea ce s-a întâmplat. M-a întrebat cât de mare este tensiunea arterială, cât de puternică a fost durerea și unde a fost localizată, dacă mi-a fost afectată respirația și dacă este o durere pe care nu am mai avut-o până acum. Am primit imediat “porunca” să merg cât de repede posibil la cea mai apropiată unitate de urgențe. Diagnosticul posibil în urma simptomelor descrise a fost infarct miocardic.
Înainte de a părăsi locuința, după scurte pregătiri făcute în mare viteză, am îngenuncheat și…ce aș fi putut să cer, ca un bun creștin ce mă consideram: “Doamne, te rog, nu acum, mai dă-mi timp…!”
Am ajuns în unitatea de primiri urgențe Făgăraș, starea mea fizică fiind în continuare destul de ciudată, dar relativ stabilă. Însă am primit o oarecare stare de liniște că sunt pe mâini bune, care mă pot ajuta.
În urma anamnezei și a electrocardiogramei, diagnosticul a venit relativ repede: infarct miocardic acut.
Medicul de gardă, doamna Doctor Neagu Mihaela, căreia țin să îi mulțumesc pentru atitudinea profesionistă și promptă cu care a reacționat în cazul meu, a luat decizia de a mă transfera la Spitalul din Brașov, în vederea tratamentului de care aveam nevoie în unitatea de cardiologie de acolo.
În urma transferului planificat, la scurt timp eram deja in ambulanța care mă transporta spre,UPU Brașov. Atunci, deși sub influența unor medicamente puternice gen morfină… am avut timpul necesar pentru a depăna amintiri frumoase din viața mea: cu aproximativ cincizeci de ani in urmă, străbăteam Țara Bârsei și Țara Făgărașului, îndreptându-mă spre vestul țării; în dreapta mea se întindeau coline și așezări frumoase, iar în partea stângă, maiestoșii munți ai Făgărașului.
Iar acum, în mijlocul nopții, eram pe aceași șosea șerpuitoare, într-o ambulanță cu girofarul și sirenele pornite, într-un zgomot asurzitor, încercând parcă să înving dușmanul vieții: timpul. Mă întrebam în șoaptă: Oare până aici? Oare e drumul de întoarcere…și gata?…
Am ajuns, nici nu mai conta cât arăta ceasul, eram într-un joc, parcă starea de urgență nu mai era atât de grea…Între timp lângă mine au ajuns copiii, Cornelia și Dan, care au mers cu inimile strânse în urma ambulanței. Nu mai eram singur…alături de prezența lui Dumnezeu, aveam fizic și familia cu mine. Dar, pentru ca minunea să nu se oprească și să-și definească adevărata autenticitate, în urma investigațiilor amănunțite, la Brașov s-a schimbat diagnosticul. Cu această ocazie doresc să-i mulțumesc doamnei doctor, Minciu Elena. Din infarct miocardic acut a devenit unul mult mai complex și anume: disecție bilaterală de aortă ascendentă, mai exact, o rupere a peretelui aortei, cea mai mare arteră din corp. Disecția de aortă, afecțiune cu o rată de mortalitate foarte mare, necesita intervenție chirurgicală de urgență, imposibilă în clinica în care mă aflam. Cei care m-au investigat mi-au comunicat, cu teamă și respect, faptul că era necesar transferul la Clinica de Chirurgie Cardiovasculară din Târgu Mureș. După aflarea acestei vești, nimic parcă nu mai conta cu adevărat, starea mea fizică devenise un element secundar, deoarece Dumnezeu în mila Lui, mi-a dat puterea să înțeleg cât de trecători și firavi suntem. Am primit liniștea de care aveam nevoie și parcă nerealizând pericolul, aveam credință că ceea ce se întâmplă este spre binele meu.
Încurajat de fiica mea și ginerele care au fost mereu în preajmă și cu rugăciunea pe buze, după ce trecusem prin peripețiile unui transfer între spitalele din Brașov și Târgu-Mureș, după o noapte foarte agitată și plină de emoții, am ajuns în jurul orei nouă dimineața în unitatea de Chirurgie vasculară. Aici, după scurte investigații, am fost pus în așteptare, pe unitatea de terapie intensivă, urmând ca după eliberarea unei săli de operație să fiu preluat pentru intervenția necesară.
Ginerele meu, medicul Remus Marteiniuc, la aflarea celui de-al doilea diagnostic, s-a exprimat: “Ce bine ar fi fost să fie doar un infarct…!”.
Între timp fiica Daniela și ceilalți membri ai familiei, care în urma informației, au realizat gravitatea situației, s-au mobilizat, și prin apel la rugăciune au mișcat cerul pentru mine. Am primit o liniște și o pace însoțită de credința că totul va fi bine, ceea ce m-a întărit foarte mult, inclusiv fizic.
Am fost preluat în jurul orei 15 și dus în sala de operație, urmând ca intervenția să o facă medicul chirurg Bălău Radu Alexandru, cu care am schimbat câteva cuvinte premergător operației și care mi-a mai specificat încă odată riscul în care mă aflu și cât de dificilă este intervenția care urmează.
Cât despre acest om, un om mare, cu mâini înzestrate, cu o putere de muncă deosebită și cu un dar de la Dumnezeu de a face posibilul și imposibilul, parcă îmi este greu să vorbesc, datorită admirației, recunoștinței și respectului pe care îl port. Aș vrea să-i mulțumesc, dar sunt atât de mic pentru asta, aș vrea să-l răsplătesc, dar sunt atât de neputincios pentru așa ceva. Un singur lucru îi doresc: Să nu îl uite Dumnezeu niciodată și să-i răsplătească pentru tot binele pe care l-a făcut cu atât de mult profesionalism în cazul meu și nu numai…Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule doctor!!
Am fost adus în sala de operații, am fost pregătit și lăsat să adorm, cu sentimentul că mă voi trezi curând… Așa s-a și întâmplat, după aproape șapte ore cât a durat intervenția, timp în care inima mea a stat pe gânduri, oprindu-se de două ori din a mai bate, dar readusă la ritmul normal de puterea Lui Dumnezeu și iscusinței echipei care a lucrat sârguincios pentru salvarea mea, am fost transferat în comă indusă și ventilat mecanic pe unitatea de terapie intensivă.
Din descrierea celor care mă supravegheau, spre dimineață, dupa câteva ore de la sosirea mea acolo, am dat primele semne de trezire și am fost lăsat ca, încet încet să revin la starea normală, independent de aparatele care mă înconjurau. Acest transfer spre normalitate, ca de altfel toate evenimentele premergătoare, a fost, spre surprinderea tuturor, o minune. Într-un timp foarte scurt și fără prea multe complicații, în aceeași zi dimineața, am reușit să întrețin prima convorbire telefonică. Eram ușor derutat, primele mele cuvinte fiind: “Remus, da sunt bine, nu mă doare nimic”, la telefon fiind de fapt ginerele Dan, care petrecuse toată noaptea pe coridoarele spitalului așteptând vești și transmițându-le mai departe…
La câteva ore am primit vizita soției și a fiicei Ligia, care au călătorit întreaga noapte dinspre Germania spre Romania cu speranța și frica alături, dar întărite de credința că ne vom putea vedea…Așa s-a și întâmplat…
După aproximativ o săptămana, împreună cu Ligia și cu soția, ne îndreptam spre casă, parcă într-un corp nou, parcă cu o inima nouă, dar foarte sigur, cu o nouă șansă…
Mare putere au rugăciunile unite ale celor dragi! Mulțumesc în primul rând lui Dumnezeu, mulțumesc familiei, în special soției, fetelor și ginerilor care mi-au fost alături, s-au rugat, mi-au susținut moralul până am intrat în sala de operație și după aceea! Mulțumesc tuturor creștinilor care s-au rugat pentru mine!
Încă odată și nu în ultimul rând: mulțumesc acelui Om, acelui medic, acelui chirurg, care prin măiestria, sârguința si munca sa, a reușit, ajutat de echipa sa excepțională, să îmi prelungească existența! Mulțumesc, domnule doctor Bălău Radu Alexandru, dumneavoastră și întregii echipe de Chirurgie Cardiovasculară a spitalului din Târgu-Mureș, cât și personalului medical care mi-a fost alături! Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Share this content:
